Go to English version

 

 

 

 

Un tanar numit Geniu (fictiune scurta)

Isi abandona corpul betegos in strada, aplecat de povara unei pancarte atarnandu-i de gat, scopul vietii sale de acum, scrijelit stangaci de mana ce-a uitat tehnica scrisului in ultimele decade si batu disperat la poarta amintirilor, doar vreun sfant i-o deschide si l-o lasa sa se bucure de imaginea celui ce a fost candva tanarul Geniu, in numele caruia incerca sa stranga zilnic monede, pana cand ar fi ajuns sa-i ridice un obelisc. Poarta ii fu deschisa de un grup de cai pasnici si nu trebui sa mearga mult pana sa observe intr-un camp verde, din spatele unei scoli, adolescente isterizate urland odata cu Adonis intrupat intr-un salbatic flacau, centaur reprimat in pantalonii stramti de piele smulsa de pe fratii sai cabalini, pentru a-i da forta cantului ce-i iesea din suflet. In timp ce nestapanitele il asteptau sa sara de pe scena improvizata in bratele lor aparent fragile, cateva mai calme isi calculau in stele posibilitatea de a deveni intaia doamna, impregnata de atingerea Geniului a carui cantec le mangaia imaginatia. Pe margine odihneau amicii de zile bune la o bere cu rivalii de toate zilele, comentand talentul si stralucirea solistului. Dincolo de intreaga harmalaie se retrasesera uratele si resemnatele bantuite de gandul ca Geniu nu-si va apleca vreodata razele in directia lor. Si poate aveau dreptate.

„Naroade mai sunteti”, mormai induiosat cumva noul sosit pe taramul amintirilor, cersetorul a carui chitara sparta ramase in alta dimensiune, servind drept cos al milelor. El stia ca in lumea reala, cu cat mai desprins de miezul dulce al pasiunii te gasesti, cu atat iti sporesc sansele reusitei. Acolo, splendoarea lui Adonis nu e suficienta, iar tremurul vocii sale e doar slabiciune de neiertat si nu poezie. Fecioarele infocate se potolesc acolo si devin roabe cuminti ale sistemului sau ale facatorilor de sistem. Pun din nou mana pe cartea etichetelor si-si invata temeinic locul in lume, alaturi de barbati simpli, trunchiosi, imbracati in albastru. Adonisul renunta la pantalonii sexy din piele, caci prea multul din cornul abundentei cu siguranta pe sine ii da senzatii de crapare, lasandu-l dezgubinat si golit interior; versul din culmea gatlejului sau si-a aflat destinatia si odihna in ceruri, sus de tot, iar el a ramas epuizat si ridat ca un cimpoi dezactivat. Concertul s-a terminat. Amnezice, fetele isi uita motivul isteriei si alearga in turma spre alte ispite. Tineretea are destule, hal Domnului, dar nici una nu-i satioasa: aperitive de marimea acului, menite sa te infurie.

Batranul se opreste cu rasuflarea taiata, dar tanarul numit Geniu trece pe langa el de parca ar fi o fantoma, dezgustat rau si pus pe filozofare. „Este ea! Este ea!” transpira in tacere cersetorul murdar si osos. Flacaului nu i se pare decat o tovarasa de pauze cu care poate schimba linistit niscavai vorbe si care-l inspira, e-adevarat, dar la rece. Nu si-ar apleca nicicand pletele inspre ea, s-o acopere poznas. E palida, distanta si se vede ca nu-i de pe aici. Ii lipseste dragostea din cuvinte, insa intelepciunea pe care o evoca il atrage ca un magnet pentru alte cateva minute. Nu e urata, nu e frumoasa si nu-i poate socoti nici media. „Intreab-o cum o cheama!” se roaga batranul neputincios. „Cere-i cartea de vizita!” Ar vrea sa-l ajute, sa-i sara in spinare, sa-i mangaie parul, sa-l traga de urechi parinteste, insa caii de la poarta galopeaza amenintator in directia lor. Pentru o clipa baiatul inclina sa o sarute, apoi pretinde un mic dezechilibru, se pare ca efortul nu merita, oboseala concertului – deh, dansul care nu se opreste in el, fluturii care ii soptesc mieros ca sclipirea existentei asteia consta in ceea ce el poseda deja, ca nimic nu mai conteaza ulterior si ca un Geniu asemeni lui ramane vesnic fraged si autoregenerativ. Fata de nici o culoare ramane in urma-i, tanarul Geniu salta voios cand pe un picior, cand pe altul, n-are o grija in lume, scornind portative si note inalte, iar campul verde-l inghite, fara stirea lui. Batranul imputit cade umil la picioarele palidei fapturi si-o implora in numele copilului disparut: „Fortunaaa…!”

Cosmarul ratarii trezeste din transa alcoolicul din colt de strada ce-si scutura in semn de multumire parul naclait si crescut salbatic, la clinchetul a doua-trei monede pe care Fortuna, aceeasi zeita palida, insipida si inodora, dar sobru si elegant imbracata in Prada se intampla sa i le zvarle repetentului Geniu, in plimbarea-i grabita pe strada succesului.

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2004