Go to English version

 

 

 

 

Cea din urma dorinta (fictiune scurta)

Gandul unui om simtindu-se incarcerat va fi sa se elibereze. Cel care isi dedicase timpul imbratisarii pietrelor si pomilor isi masura cu mirare cursul propriei sorti, stand pe cimentul rece al camerei cu gratii. Crescu se pare in directii maligne si nu stia de ce. Isi amintea de un batranel, rugandu-l amabil sa-i transporte un bagaj usurel pana la iesirea din aeroport. Intaiul motiv pentru care l-au urmarit pana si-n gaura de sarpe, crasma unde roscata Omidee se servea pe sine tuturor, mai putin lui, cel realmente flamand, evitandu-i bratele ce cresteau inspre ea. „Si cum, nu ai reusit sa-ti gasesti o ocupatie pana acum?” Era preocupat de multe lucruri. Se-ntreba de ce-l privisera cu atata manie nemernicii aceia carora le ceruse hartiile albastre verzui. Puteau sa spuna „nu”. Resentimentari si ipocriti si-au golit gentile, posetele, valizele diplomat, au deschis pana si usa grea din metal si i-au zvarlit pe dinainte fitzuicile. Nedorind sa-i supere si mai tare, a parasit cladirea inumana, cu holuri albe si reci, luand numai un pumn de bancnote, pe care le-a folosit ulterior tot spre binele oamenilor, dandu-le de baut tuturor saracilor, care-si vandusera hainele de pe ei pentru o gura de foc. Omidee fusese nemultumita. Il facuse idiot lipsit de aspiratii. „Lasati sa vina copilul la mine, doamna” i-a spus femeii cu gusa indignata, smucindu-si baietelul de mana, cand acesta se intinse sa linga din inghetata lui nenea de alaturi, din metrou. Si gandul ii zbura din nou la Omidee, cea inlantuita, oprimata de sentimentele lui. „Vreau sa fiu libera, sa zbor”, ii suiera ea intr-o seara, cerandu-i praful alb, ascuns sub saltea. Voia putin. El ii daduse mult, pentru libertate deplina si zbor lin. Dimineata, in timp ce se indrepta spre piata agroalimentara, fluierand o arie destul de dificil de reprodus aici, se pomeni inhatat, cu propria-si libertate sistata, ca apa de robinet. I-au spus ca nu era cazul sa fluiere, intrucat il asteptau surprize neplacute. Avocatul numit din oficiu ii salvase un an din viata, intrucat avea intr-adevar dreptul sa fluiere acea melodie. Regimul de grea coercitie politica fusese dealtfel substituit cu o infloritoare era in care era permis sa se cante orice, sa se cumpere oricat, sa se calatoreasca oriunde, dar nu sa se evadeze prizand praful alb de sub saltea. Prietenia cu avocatul fusese de scurta durata. Parea sa astepte ceva ceva anume, transpira rece si tacea politicos. Apoi a inceput vacanta de vara. Au trecut alte zece veri intre timp si momentul racoros de pe cimentul incaperii minimalist ornate cu gratii fu intrerupt de anuntul: „Maine vei urca pe tron”. Ah, da, uitase… tronul cu curele. Tronul care te obliga. Noblesse oblige… si totusi, nu avea chef de preamarire. Avea chef de Omidee, floarea cu plete rosii care-i soptea inca „Elibereaza-ma!” „Nu,” ii spuse el „de asta data, elibereaza-ma tu!” Insista sa fie chemata si intrucat era ultima sa dorinta marturisita i se trimise o dublura, care-l asigura ca avea talentul de a se rasuci la fel de satisfacator. Lasciva se insuruba deasupra-i. Usor la inceput, alunecos si din ce in ce mai repede, titirezul sferedelea in jurul aceluiasi punct. Clipele zburau si incoronarea finala ameninta sa se desfasoare. El voia sa plece in felul sau. Intr-un ultim efort se gandi la incapatanarea cu care fumatorii cancerosi incearca pentru ultima data sa soarba ceatza fierbinte, lipsiti de caintza si un spasm prelung il scutura placut, intinzandu-i gura intr-un zambet acut, un hohot mut. Falsa Omidee se stranse autentic in jurul centrului sau, aidoma unui cleste fierbinte. „E timpul!” racni tipul in uniforma, aparand din senin si descuind nerabdator celula. „Timpul a trecut” ar fi vrut sa-si continue rasul inghetat, barbatul cu inima mare, (mar)inimosul care intreaga lui viata incercase a respira cat mai economic, pentru a nu le fura aerul papadiilor. Abia acum devenise un hotz si asta il gadila, cu toate ca era imposibil ca rasetul lui parasind deja dimensiunile terestre sa sparga tacerea inmarmurita de pe chipurile celor carora le rapise placerea de a-l trimite dincolo cu mainile lor, intr-un act pe care ei il considerau necesar, nobil si legiuit.

 

 

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2004