Go to English version

 

 

 

 

Autorizat si neautorizat in biografie

Autorizat si neautorizat in biografie

Cei care iubesc exagerat lectura, risca a nu-si trai existenta la maxim, daca nu ar exista ceea ce numim „literatura vie”. Pentru mine aceasta se refera la un gen precis, cel biografic. In modernitate se desfiinteaza aparent granita intre fals-real, posibil-imposibil. A reda viata cuiva imaginar suscita interes, intocmai relatarii traditionale, in care ramanem ancorati in evenimente si date reale. Captivanta sau nu prea, reala sau fictiva, o viata egaleaza in importanta capodoperele care se nasc datorita ei.

Fiind mare amatoare de carti, adesea ma plimb de la biblioteca spre librarie si inapoi, cautand titluri proaspete sau aparitii mai vechi si uitate pe rafturi. Ceea ce nu gasesti intr-un loc poti afla intr-altul. Eu am fost norocoasa, localizand in ambele locuri vizitate, ceea ce doream. Totusi, trebuia sa aleg: o versiune autorizata sau una neautorizata (nu direct de catre subiectul biografiei!). Voiam sa citesc ceva cu iz „autobiografic”, adica mai aproape de ceea ce credea subiectul despre sine (sau voia sa-i determine si pe altii sa creada!). Trebuia oare sa incerc si o versiune scrisa de altii despre cel care-mi captase interesul, fie ca dezvaluia lucruri aprobate, fie nu? Adevarul cui este „mai” acceptabil? Daca o persoana interzice sa se scrie D-zeu stie ce despre viata sa, inseamna automat ca amageste? Publicul gaseste ca e corect sa asemene figurile publice cu proprietatea publica. Daca se mai si cumpara o biografie, apare si confuzia proprietatii private: cartea e a mea, de ce nu si viata care o anima? Colectionarul pretinde adevarul si se intreaba pe cine sa creada: pe Unul sau pe Ceilalti? „Obiectiv” inteles ca „dreptatea apartine majoritatii” se impune ca termen invingator. Reuseste sa depaseasca numeric si sa sufoce vocea insului care vrea sa-si descrie viata sub forma autobiografiei, jurnalului, memoriilor…A fi subiectiv nu poate fi altul decat personajul a carui biografie se scrie/citeste. Un cititor rareori se gandeste sa verifice biografia biografului, motivele, calificarea lui de a imortaliza vrute si nevrute, documentate si nedocumentate despre „obiectul” sau, adica viata cuiva. Vorbind despre „licenta fictionala”, scriitorul are drept de a interpreta. Desigur, daca acesta scrie o autobiografie, drepturile lui se subtiaza. Reputatia de om onest e adesea preferata unei fantezii necontrolate. O imaginatie „razna” displace sau e gustata sporadic. In secolul nostru, inca abunda rafturile in biografii „clasice”, iar biografii seriosi respecta criterii de bun simt, lasandu-si pana sa alerge metaforic, dar realist pe cat se poate (simultan evita procese de calomnie!). Avantajele consumismului ne permit sa ne scriem si rescriem biografia de mai multe ori in cursul vietii. Cand admiri nebuneste un rock-star, un filosof, un actor sau om politic, poti cumpara toate editiile unei biografii; ce mai conteaza ca la 10 ani nu prea sunt memorii consistente, iar confesiunile apogeului de cariera nu corespund celor din declinul ei? Colectionarul de rand vrea adevar si exceptional intr-un singur pachet si cumpara prin urmare.

Cand X epuizeaza depanatul istorioarelor autobiografice, ba mai mult, inceteaza a mai fi propriu-si purtator de cuvant (ah, moartea e o cauza graitoare!), apar si „post povestile” necenzurate si revelatoare. Substituim sursa directa cu prieteni, rivali, anturaj, critici si alte referinte importante, care se cred in masura sa dea verdicte si sa ilumineze masele de cititori cu neasteptate, suculente relatari, astfel incat ajungem sa consideram ca aceste persoane cunosteau mai bine subiectul in cauza decat se cunostea el pe sine. Ajungem sa credem ca oricum, personajul principal nu ar fi autorizat versiuni spectaculoase si defavorabile siesi probabil si ne pomenim cumparand amintiri de mana a doua (excesive, siropoase, meschine, samd). Atat cenzura, cat si lipsa ei nu garanteaza apropierea de miezul realei istorii.

Jucandu-ma cu cuvintele, am indraznit sa concep autorul ca autoritate. Analiza de mai sus indica din pacate opusul: a fi propriu-ti autor se intelege a fi umbrit de egoism, vanitate, atitudini discutabile… lumea nu te va lasa ca in materie de tine insuti sa fii o „autor-itate” incontestabila. Detii doar o fateta a povestii, chiar daca viata iti apartine. O fi oare aceasta ratiunea pentru care actualmente, mai nimeni nu se incumeta sa-si scrie povestea vietii sale fara a se baza pe o armata de co-autori, critici, consultanti de imagine si alte „autoritati” care garanteaza best-selling-ul si un produs final „ca la carte”?

In final, am pus mana pe varianta autorizata. Daca voi simti fraude sau elemente lipsa pot a-mi procura oricand alte versiuni ale aceleiasi vieti, nepuricate, total netrunchiate, poate chiar inflorite, aprobata-n suburbii, respinsa-n academii!

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2004