Go to English version

 

 

 

 

Neantul mintii imaculate

Ce este o minte imaculata? Exista asa ceva? Cum ne-am manifesta daca am avea ocazia sa ne „spalam” creierul la propria alegere, asa cum se intampla si-n „Eternal Sunshine of the Spotless Mind”(2004)? Am fi oare copii fericiti sau goi si dezorientati, ducand lipsa celor bune, celor rele din viata „anterioara”? Idei grozave, intrebari grozave, in ciuda unui film care uneori calca pe nervi, fiind prea lung, prea plictisitor sau haotic... exact asemeni unui vis agitat. Asa ca, va fi de ajuns sa-l vedem o data numai si sa-l retinem pe Joel (Jim Carrey), incercand sa-si administreze emotiile si viata, alergand nebun prin propria-si minte, salvandu-si amintirile dulci-amare legate de iubirea sa- Clementine (interpretata de Kate Winslet), in ciuda vointei sale initiale de a uita, mergand la o clinica unde experiente neplacute sau dureroase pot fi eradicate, memoria fiind returnata starii binecuvantate de tabula rasa, pregatita pentru noi aventuri. Ambii indragostiti (Joel si Clem) opteaza pentru acelasi tratament, cumva reusind a i se opune si a lupta impotriva efectelor, prezervand si inventand noi legaturi unul catre celalalt, iar in final, obtinand ceea ce ambii doresc cu adevarat. Povestea lor se refera la vointa si conexiune sufleteasca triumfand asupra unor circumstante nefavorabile, asupra indiferentei si rigiditatii.

Oricat de pierduti ne-am simti uneori, intotdeauna exista ceva pozitiv, demn de amintit, fericire ingropata pe undeva in mintea noastra. Fapt care ma trimite cu gandul la „American Beauty”, alt film unde se sugereaza importanta maxima a concentrarii si receptivitatii: pana si prezenta unei pungi de plastic jucandu-se cu vantul poate sa-ti marcheze ziua drept una norocoasa, daca esti atent la unicitatea experientei si a faptului ca merita traita; constient ca nimic e mai putin decat ceva, Eterna serenitate e construita din astfel de clipe, fericite piese de puzzle intr-un ocean al normalitatii care consuma si deruteaza adesea.

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2005