Go to English version

 

 

 

 

Cultivand tacere…

Am fost intrebata de ce nu incerc sa relatez cate ceva si despre locul pe care temporar il numesc „casa”: Finlanda. Cum este de asteptat, oriunde sunt lucruri de placut si altele despre care e mai bine sa nu discutam… de pilda, tacerea finlandeza. Daca n-as face-o insa, ar insemna fie ca m-am adaptat complet situatiei, fie ca mi-am pierdut aptitudinea vorbirii. Provenind dintr-o tara destul de zgomotoasa (Romania), unde linistea se intampla aproximativ doar pe durata somnului, am gasit interesant faptul ca Finlanda cea atat de modernizata in d-ale comunicarii (folosirea internetului, telefonia mobila) prefera sa considere tacerea drept indice al gradului de educatie si cultura. In calitate de turist te poti bucura de atmosfera calma care domneste aici. Ca rezident gasesti mai mult decat relaxante clipe de liniste: momente devin zile, apoi luni sau ani de liniste, ceea ce nu favorizeaza extrem interactiunea sociala. Si totusi, vidul nu poate fi cauza unei Finlande high-tech. Comunicare indirecta (vezi sms-urile) nu semnifica o lipsa totala a ei, iar oazele de pace si liniste indeparteaza stressul produs de globalizare, aglomeratie, poluare comerciala, fonica si altor surse de deranj care se extind si ne asurzesc in regim zilnic. Aici intruziunea in treburile personale pare inexistenta, sunt mai putine sanse de a fi agresat verbal in plina strada, iar muzica vecinului nu urla pana la ore indecent de tarzii. Ce-i drept, un strain citind codurile de bune maniere sau recomandarile (citez) de a „nu arata emotii in public”, de a „nu imbratisa, atinge sau saruta un finlandez”, de a „nu angaja discutii cu finlandezii pe autobuz, la rand, in restaurant sau alte locuri publice” ajunge sa intre in panica sau sa schimbe destinatia in caz ca aceasta se numea Suomi.Din fericire, realitatea se manifesta in termeni diversi si mai putin infricosatori. Strainul care locuieste aici se acomodeaza si constata personal ca in spatele unor atitudini rezervate oamenii pot fi destul de degajati, au simt al umorului si-ti ofera suportul lor, in conditiile in care dovedesti a-l merita. Aceasta implica vointa, efort si timp. Am intalnit si nativi a caror neputinta de a socializa era mult mai accentuata decat a unor noi sositi straini. Se sufera din cauza singuratatii, concomitent sustinandu-se fatis nevoia de intimitate. Alegem intre a fi multumiti si a afisa o imagine meditativa, bune maniere prea silentioase care in timp ne limiteaza ca fiinte. Se spune ca un oras mare izoleaza individul in si mai mare masura. Este atunci natural de a astepta primul pas din partea celuilalt sau o reciprocitate rapid obtinuta? Marturisesc ca am resimtit si eu acest efect (sunt invitata sa dialoghez cu necunoscuti pe strada cam de 3-4 ori pe an, fapt suficient de relevant pentru a inhiba inclinatiile mai extroverte si cheful de spontaneitati). Daca ai nevoie intr-adevar de cineva cu care sa comunici dai la o parte teama, mandria, depasesti litera cartii sau vorba din batrani si infaptuiesti „crima” de a-ti deschide gura. Faci ceea ce te face fericit: vorbesti sau taci. Nu tot ceea ce se face/scrie in numele etichetei sau culturii trebuie adoptat orbeste.

Nimic nu trebuie sa ne obstructioneze dorinta de a (ne) cunoaste, de a incerca sa gasim prieteni si sa-i ajutam sa ne gaseasca si ei pe noi, sa experimentam o cultura sub diversele fatete pe care ni le propune, iar in final, sa stim sa evaluam ceea ce merita insusit si propagat, spre deosebire de ceea ce trecem in carnetelul cu amintiri exotice.

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2004