Go to English version

 

 

 

 

 

 

 

Adulmecand iluzii

Foamea de sens si scop va fi mereu prezenta in oameni, indiferent de numele ce-l poarta: adevar, salvare, religie, moralitate, progres, etc. De fapt, afirma John Gray in cartea sa despre oameni si alte animale, „Straw dogs”, noi suntem o specie dependenta de iluzii. Aceasta obsesie, de a adulmeca si a ne hrani cu iluzii ne distinge posibil de restul animalelor, chiar daca autorul tinde a ne identifica, in maniera filosofiei asiatice, cu o haita de caini vagabonzi, la mila si cheremul naturii.

Tehnologia este aparent ultimul oracol spre care umanitatea si-a indreptat sperantele si fortele deopotriva, activand la saturatie, caci „progresul condamna trandaveala”. Totul este insa o iluzie, una care ne aminteste de progresul sisific: sclavii actiunii imping la infinit piatra spre varful muntelui, de unde aceasta se rostogoleste jos. In traducere, oricat am produce, modifica genetic, globaliza, samd. ramanem aceiasi oameni, ale caror nevoi depasesc cerinta concretului. Astfel, capitalismul si deviza productiei excesive de bunuri materiale sunt incurajate de cererea producerii de experiente interesante. Artistii devin orientati brusc spre exterior si spre dorintele publice, iar acest colaborationism genereaza comercialism. Revenind putin la mitul lui Sisif, ne intrebam de ce doar activitatea neincetata satisface credinta unora in progres? Daca ar fi sa luam in considerare ritmurile biblice ale evolutiei, am ajunge la concluzia ca dupa sase zile de munca, trebuie sa urmeze si o duminica paradisiaca, de relaxare si contemplatie. Progresul infaptuit in pasi iesiti de sub control nu are cum sa ne afecteze pozitiv si atunci de ce ne-ar speria cate-o epoca de respiro? Putem sa ne imaginam un Sisif care si-ar fi permis un moment de inteleapta relaxare, in care sa se lase posedat de inspiratie si sa afle un nou truc, un mecanism care sa-i usureze sau chiar sa-i puna capat inutilului efort, mentinand simultan piatra in varf si capul sau sus?

Conform lui Ballard (ne povesteste J. Gray), vom avea in viitor suficient timp alocat loisir-ului, din cauza supraproductiei si progresului efectuat in secolul XX. Carierele si joburile lumii dezvoltate vor ajunge de domeniul trecutului. Desigur, sa ne inchipuim ca nu mai e necesar sa producem decat sa consumam, plaseaza viziunea ballardiana in sfera utopiei. Acesta vorbeste despre clasicul scenariu al substituirii aproape in totalitate a muncii efectuate de oameni cu aceea executata de masini. In aceasta schema, oamenii fie se vor pensiona dupa cativa ani de activitate, fie vor trai decade intregi fara sa faca nimic. Singura posibilitate de a mai avea ocupatii asemanatoare muncii este de a se distra profesionist, unii pe altii (ex: turism, planificarea timpului liber, al experientelor sexuale, etc). Astfel arta devine sursa celui mai eficient „antidot al plictiselii”, iar mesagerii ei inventeaza servicii si experiente neobisnuite, care satisfac prezenta nevoie de „exotic si special”. Fie ca vor sau nu, artistii si creatiile lor sunt deja modele de inspiratie pentru furnizorii de distractie si amuzament al maselor (vezi „Big Brother”). Performance-uri izolate sau experimente de avangarda devin brusc popularizate de mass media sub forme accesibile (ex: reality shows) nu numai grupurilor initiate, ci pentru oricine. Artistul de veche formatie (purist-elitista, anti-pop, anti-comercial) e suprimat in propria sa libertate de expresie si unicitate, pentru care s-au adus argumente in secolele anterioare, deoarece oricate ciudatenii si fictiuni ar produce exista si „piata de desfacere” pentru asa ceva. Libertatea de expresie s-a transformat in paralel cu eliberarea gusturilor. Plictiseala reprezinta cea mai fertila conditie pentru ca atat public, cat si artist sa se deschida comunicarii, jocului, experimentarii. Cu cat mai „original” e artistul, cu atat mai sigura e reusita lui in „industria noilor vicii”. Arta de dragul artei (de fapt de dragul unei placeri egoiste si individuale) face treptat loc artei de dragul altora, populara, creata profesionist. Meseriile cu iz tehnic sunt astfel inlocuite de cele artistice, dand continuitate ideii de progres. Arta nu mai e un joc de duminica, o ocupatie neserioasa, experienta personala placuta, ci „a more playful labor”, o munca jucausa (Gray). Actiune sau relaxare, joc sau efort, arta ne ajuta sa ne consideram ceva mai mult decat niste caini fara capatai. Trebuie insa admis faptul ca artistul nu trebuie a se simti obligat sa creeze ceva, asa cum cineva ii pretinde. Odata ce te simti dator, dispare adevarata placere si libertate de a crea. Sistemul care te face sa te simti simultan liber, dar si dator (mainstream), transforma artistul in masina profesionista, vasala comercialului si gusturilor publicului. Arta nu inseamna numai munca si cariera, iar artistul nu trebuie sa devina angajatul model la firma placerilor dragut ambalate si livrate in poala consumatorilor blazati. Oricat de inutil si non-progresist ar suna, radacinile experientei creative se afla implantate totusi in solul jocului detasat. In acest sens, nu m-ar deranja sa cred, ca iluzia care ar preocupa si mantui sufletele celor traind in prezentul secol ar fi arta nascuta, de ce nu, in still ballardian, pe „bilioane de balcoane indreptate spre soare”…

Arty Fact, 2004

Copyright © Katiusa Cuculescu, 2004